Evoluția descendenților lui ipse în limba română
Afiliații
- Facultatea de Litere, Universitatea din București, Str. Edgar Quinet 5–7, Sector 1, 010017 București, România
- Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Calea 13 Septembrie 13, 050711 București, România
Istoric
Primit: 16 mai 2017
Acceptat: 3 iunie 2017
Publicat: 30 septembrie 2017
Rezumat
Lat. ipse a evoluat diferit în limbile romanice, limba română fiind cea care a conservat cel mai bine uzurile, îmbogățindu-le cu unele noi. Scopul cercetării este de a pune în evidență evoluția reflexelor formal-funcționale ale lui ipse pe teren românesc: îns1, îns2/ins, îns(ă)3, însul, nusul, dînsul, adins, însuși, posibil și focalizatorul legat –și. Analiza este o dezvoltare a unor cercetări anterioare pe un corpus extins de limbă veche, completat acum cu un corpus amplu de română contemporană non-standard, vorbită subdialectal. Fenomenele semnificative din româna veche comparativ cu latina sînt proliferarea formelor, conservarea uzurilor paralel cu apariția unora noi, îmbogățiri semantice și constituirea unor sinonimii lexico-funcționale relativ numeroase. Româna veche a reorganizat cuplurile formă-funcție, a introdus variante poziționale condiționate sintactic și marcarea diferențială a obiectului prepozițional, a lărgit sensurile ca efecte contextuale ale prototipului focalizator, a limitat ambiguitatea cu reflexivul și reciprocul, a gramaticalizat deicticul textual demonstrativ în conjuncție adversativă. Pentru româna modernă sînt semnificative constituirea unor omonimii lexico-gramaticale care elimină ambiguitățile, precum și apariția unor diferențe de registru. Evoluția lat. ipse pe teren românesc ilustrează un caz de poligramaticalizare și polimorfism, care nu e singular în istoria idiomurilor neo-latine.
Drepturi de autor
© 2017 Autorii. Drepturile de publicare aparțin Revistei. Textul este accesibil în mod gratuit, în concordanță cu prevederile licenței Open Access CC-BY.