Ivan Petrovici Pavlov
„Oricît de perfectă i-ar fi, aripa unei păsări nu-i va permite niciodată
să zboare nesusţinută de aer. Faptele sînt aerul ştiinţei.
Omul de ştiinţă nu se poate ridica fără ele”.
„Nu fi arhivarul faptelor. Încearcă să pătrunzi misterul apariţiei lor,
caută continuu legile care le guvernează”.
Titanul Ivan Petrovici Pavlov (14 septembrie SV, 1849 – 27 februarie, 1936), medic, fiziolog şi psiholog, a deschis căi și a revelat adevăruri atît de fundamentale încît multe dintre cunoștințele Umanității ar fi nesigure sau false, dacă acele temelii profunde nu ar exista.
★
Fire dotată cu ceea ce însuși numea „instinct către cercetare”, Pavlov a beneficiat de o educaţie religioasă instituţională, după care s-a îndreptat către studiul ştiinţelor naturii, cale pe care în tot restul vieții sale a mers excelînd.
Ca urmare a observaţiei şi a experimentului, savantul rus a constatat la mamifere existența unor răspunsuri reflexe condiționale, generate în baza unui complex contextual (feluriți parametri fizici, biologici, comportamentali) anterior asimilat. Pe acest temei, el a arătat legile apariției și funcționării răspunsurilor condiționale.
Totodată, preocupat de trăsăturile temperamentale umane, Pavlov a aprofundat cunoștințele în materie și le-a consolidat latura științifică, descriind cu acuratețe trei markeri (dinamica proceselor nervoase, forța și echilibrul dintre excitație și inhibiție). Pe baza acestora a rafinat descrierea celor patru tipuri de temperament – enunţate încă din Antichitate – ce decurg din dozajul diferențiat al marker-ilor (coleric, sanguin, flegmatic, melancolic). Ținînd seamă de acestea, învăţatul rus a studiat răspunsul natural prin care organismul supus la presiuni ce-l copleșesc își încetează activitatea și a arătat că răspunsurile sînt identice în natura lor, dar diferențiate ca viteză.
★
Precum mulți alți oameni de știință, Pavlov constituie un exemplu de ființă umană abundent înzestrată cu o combinație de pasiune și rațiune – ce l-au mînat cu precizia neștirbită și eficientă a unui instinct, deopotrivă prin neostoită curiozitate și cumpătată cugetare –, devreme hrănită cu o temeinică educație religioasă și apoi instruită de atotcuprinzătoarele științe ale naturii. După cum o arată nenumărate alte situații, probabil că aceasta este soluția optimă, adică o genetică dezvoltată prin interiorizarea religiozității (în raport cu Familia, Divinitatea și Școala), iar apoi instruită de epigenetica rigorii științifice, nu poate genera decît un fenotip capabil să propulseze Umanitatea în direcția bunei ei dezvoltări.
Dar Pavlov este un tip de om de știință care oferă mult mai mult decît roadele operei sale, fapt care se observă din felul în care se raportează oamenii la el – și acesta plin de învățăminte.
Probabil că despre Pavlov a auzit multă lume – nu neapărat ca urmare a unor lecturi directe sau a unor lucrări de istorie a științei sau a ideilor –, în viața de zi cu zi cele două menționate preocupări ale sale constituind referințe ocazionale însă relativ frecvente. Cum se întîmplă mereu în astfel de situații, însă, cunoașterea obștească nu trece de sinteza reducţionistă sau de simpla utilizare a sintagmelor, vehiculate ca indici sau aluzii culturale fără acoperire.
Astfel, încadrarea cuiva într-o categorie temperamentală oferă iluzia cunoașterii și totodată aduce cu sine o comunicare lingvistică de mare viteză. Atît timp cît procedeul reușește să dea rezultate și generează senzația confortabilă a armoniei sociale, el este considerat a fi de succes, deci este uzitat pînă la epuizare (întocmai precum în cazul subiectului care apasă pe pedala ce acționează electrodul plasat într-unul dintre centrii cerebrali ai plăcerii).
Dar lucrurile sînt încă mult mai revelatorii în ceea ce privește reflexul condițional, despre care oricine știe, cel mult, ceea ce poate înțelege la nivel superficial un observator al experimentului (adică ceea ce poate constata singur, după ce a fost avizat prin rezumarea ideii într-o frază simplă). Preocupat de înțelegerea resorturilor biochimice și moleculare ale comportamentelor, Pavlov arată că sub puzderia de comportamente aparente se află un număr limitat de căi de producere a acestora, sub care se află un număr încă și mai limitat de modalități, sub care se află un număr redus de resorturi, supuse unui număr limitat de impulsuri (în ciuda numărului mare de stimuli), sub care se află o biochimie animală doar ușor diferențiată în sînul ei. Iar apoi, tot astfel, Pavlov arată că, indiferent de mamiferele observate, comportamentele lor reflexe sînt aceleași.
★
Dar toate acestea sînt fapte, nu cuvinte. Cuvintele sînt în altă parte.
Singurul țel coerent al ideologiei care conduce lumea astăzi pare a fi negarea oricărui fel de Divinitate. Chiar astfel, însă, această lume rămîne dominată de perspectiva biblică, nu de cea direct și deschis recunoscută – în care omul este văzut ca fiind creația specială, aparte și supremă a Divinității –, ci de aceea tenebroasă și declarat atee, care unicizează vietatea umană, privind-o ca minunat produs al frămîntărilor aleatorii ale unei materii care și-a însușit aproape toate atributele Divinității. Într-o lume care, pe de o parte, respinge determinisimul, finalismul, vitalismul, ortogeneza și în general orice forță rînduitoare și entelehică, iar de cealaltă afirmă nemărginirea inteligenței și raționalității ființei umane – într-un Univers dominat în mod absolut de aleator – și în care nu se demonstrează, ci doar se axiomatizează, Pavlov și cei ca el nu pot fi decît marginali. Adică ce șanse poate avea cineva trecut prin Raiul credinței iar apoi prin Iadul acesteia, venit să așeze în dreptul omenirii o oglindă ale cărei imagini sînt de natură să bîntuie mințile care se închină la divinitatea umană? Iar într-o lume care s-a ademenit singură spre a ajunge pe culmile aisbergului, obturînd cugetarea care caută înțelegerea realității fundamentale și se interesează doar de epifenomenele măgulitoare, ce șanse poate avea cineva care arată că psihologia este un derivat al fiziologiei exersate în cadru social, și că nu despre cîini e vorba, ci despre oameni? Precum în cazul lui Darwin, utilizatorii au reținut negarea Divinității, dar au respins afirmarea naturii banale și nediferențiate de celelalte animale, a ființei umane. Or, precum în toate cazurile de acest fel, cea dintîi rămîne o simplă ipoteză, în vreme ce a doua constituie o certitudine.
★
Probabil că lucrarea lui Darwin The Expression of Emotions in Man and in Animals este necunoscută publicului larg, însă ea ar fi privită cu îngăduință, întocmai precum rezultatele unuia dintre cei inspirați de Darwin, și anume, Paul Ekman. Astfel de scrieri lasă ființei umane posibilitatea de a nu crede că locul ei printre celelalte animale este unul oarecare și totodată naște un paradox de tip uman, căci oferă un instrument prin care – cu toate acestea – celălalt este analizat și etichetat, de o ființă care se închipuie empatică, dar nu este realmente astfel, în ciuda unor proceselor biochimice petrecute la nivelul unei categorii speciale de neuroni.
Pe de altă parte, behaviorismul multpreablamatului B.F. Skinner este continuu discreditat întrucît nu este deloc măgulitor pentru o ființă care cu constantă vanitate cerșește atenție, laude, respect, onoruri etc., adică tot ceea ce nu merită.
Toate acestea nu pot face altceva decît să amintească de spusele lui Hawking: „The human race does not have a very good record of intelligent behaviour” (tolerate, probabil dintr-un motiv arătat de el însuși: „No one can resist the idea of a crippled genius”).
Iar izvorul tuturor pasiunilor atotdominatoare – care de fiecare dată înving bruma raționalității – este hrănit tot de activitatea biochimică a unei vietăți obișnuite, sintetizate în reflecția pavloviană: „Oamenii sînt potriviţi la a fi mult mai influenţaţi de cuvinte decît de faptele concrete din realitatea înconjurătoare” (Pavlov).
Acest text este accesibil în mod gratuit, în concordanță cu prevederile licenței Open Access CC-BY.
