Johannes Kepler
„Theologus esse volebam: diu angebar: Deus ecce mea opera etiam in astronomia celebratur «Caeli enarrant gloriam Dei et opera manuum eius adnuntiat firmamentum»”.
Johannes Kepler (27 decembrie 1571 – 15 noiembrie 1630), matematician, astronom și filozof al naturii german.
Vremurile în care a trăit marele savant au fost amprentate de confuzii și distincții ce apropiau și îndepărtau realități și concepte ulterior reconsiderate (astronomia nu se eliberase de astrologie, dar nici nu să încredințase fizicii, iar religia încă era atotprezentă) și, totodată, pline de primejdiile unei lumi în care Umanitatea nu statornicise în centrul ei balanța rațiunii (dominînd obscurantismul, misticismul, dogmatismul și beligeranța). În acest context, Kepler și-a definit cu maximă rigoare pozițiile sale (de om religios și de om de știință), pentru întreg parcursul vieții sale alegînd cu convingere calea onestă dar anevoioasă, și urmînd-o neștirbit – ceea ce i-a amplificat suferințele și insatisfacțiile.
★
Matematician și geometru copernican prin educația științifică, Kepler este înainte de toate „un creștin” – după cum singur se declară –, unul care și-a pus toate puterile în a dezvălui semenilor săi măreția creației divine, o creație cu înțelepciune divină guvernată de principii, ordonată de legi și reguli, matematizată și geometrizată de mintea divinității.
Alături de multele sale preocupări variate, de la încercarea de armonizare a sistemului copernican cu datele furnizate de Biblie la conceperea unei scrieri științifico-fantastice, străbătînd principala cale a vieții sale pline de trudă – încercarea de explicare a sistemului solar, folosind instrumentele matematicii și geometriei – Kepler a răspîndit cu dărnicie roadele cercetărilor sale de tot felul, însă sprijinite cu putere pe instrumentul matematicii. Astfel, a adus contribuții în domeniul metodelor de calcul matematic, a cercetat fulgii de nea și a descoperit atît caracterul lor simetric, cît și unicitatea fiecăruia, a explicat efectele luminoase percepute pe Pămînt, de pe lună, mai cu seamă în timpul eclipselor de Lună și de Soare, a cercetat și teoretizat lentilele dublu concave (divergente) și dublu convexe (convergente) arătînd chipul în care se produc imaginile, alături de efectele lungimilor focale, a construit o lunetă astronomică, și, desigur, a contribuit la aprofundarea cunoștințelor despre ochiul uman.
Kepler, însă, rămîne savantul de excepție care a eliberat teoria copernicană de povara elementelor teoriei ptolemaice. Înțelegînd că a greșit crezînd (inițial și pe urmele lui Copernic) că orbitele planetelor sînt cercuri perfecte, el arată că, de fapt, acestea sînt elipse și formulează două legi (planetele se mișcă pe o orbită eliptică, în jurul stelei, care constituie unul dintre focare; viteza de deplasare a planetelor în jurul stelei crește pe măsură ce acestea se apropie de stea – doar unitatea de timp în care se străbate elipsa fiind constantă de la un ciclu la altul). (Cea de-a doua lege implică și faptul că atracția gravitațională a Soarelui, resimțită de o planetă, nu este constantă pe parcursul întregii orbite, ea scăzînd pe măsură ce planeta se îndepărtează de Soare.) Aceste legi fundamentează pe baze fizice explicația mișcărilor planetare, totodată corectînd concepția copernicană și, mai ales, decuplînd cu totul conceperea sistemului planetar de modelul aristotelic. Prin cea de-a treia lege, Kepler compară perioadele orbitale și raza orbitelor mai multor planete, descriind astfel perioada și distanța orbitei unei planete relativ la Soare, evidențiind principiile fundamentale ale mișcării centripete, valabile pentru comete și pentru orice satelit (înseși planetele fiind sateliți ai Soarelui, singura forță susținătoare fiind gravitația, altminteri, starea lor fiind aceea de cădere în gol). Cele trei legi ale lui Kepler descriu mulțumitor mișcările planetelor, știut fiind că interacțiunile gravitaționale dintre acestea au efecte care afectează descrierea kepleriană.
★
Dincolo de acestea se vădește – mai mult decît în alte cazuri – chipul organic în care se dezvoltă știința Umanității, adică prin corecții și actualizări reconsideratoare, prin adăugiri și inovări integratoare, prin continuitate selectivă. Kepler a corectat unele dintre concluziile care aveau curs în vremea lui, ajustînd edificiul existent, nu construind unul pe de-a întregul nou. La rîndul lor, contribuțiile sale – deși nu au beneficiat de recunoaștere imediată, nici chiar dinspre minți luminate, precum Galilei – au servit dezvoltării științei, ca urmare a unor ajustări, corecții sau chiar eliberate de corpul lor și servind doar ca idei.
Probabil că, în acest caz, cel mai profitabil a acționat Isaac Newton, cel care – înțelegînd și demonstrînd legile lui Kepler, apoi ajustîndu-le, continuîndu-le, amplificîndu-le și aplicîndu-le – a cules lauri care, într-o măsură considerabilă, îi aparțineau lui Kepler. Desigur, acest din urmă fapt se datorează unui context favorizat de mai mulți factori, printre care și acela că, astfel, Newton a încheiat un șir de cercetări și a închis o cale.
În cele din urmă, la înțelegerea faptului că forța care ține planetele pe orbitele lor eliptice și le modifică viteza este direct proporțională cu produsul maselor Soarelui și planetei, și invers proporțională cu pătratul distanței dintre Soare și planetă, participă deopotrivă Kepler și Newton, construcția celui de-al doilea continuînd-o și înglobînd-o pe cea a celui dintîi.
Acest text este accesibil în mod gratuit, în concordanță cu prevederile licenței Open Access CC-BY.
