David Hume
„For all inferences from experience suppose, as their foundation, that the future will resemble the past, and that similar powers will be conjoined with similar sensible qualities”.
„Here, then, is a kind of pre-established harmony between the course of nature and the succession of our ideas... Custom is that principle, by which this correspondence has been effected; so necessary to the subsistence of our species, and the regulation of our conduct, in every circumstance and occurrence of human life”.
Scoțianul David Hume, filozof empirist, eseist și istoric, s-a născut la 26 aprilie (7 mai) 1711, la Edinburgh, într-o familie de viță nobilă (Home sau Hume). Dovedește din copilărie o mare pasiune pentru literatură și pentru cunoaștere în general. Dată fiind atît precocitatea sa, cît și aplecarea lui către studiu, este îndemnat de familie să urmeze o carieră juridică – o perspectivă care nu-l încîntă însă deloc. Nici pentru domeniul comerțului (cu care vine în contact o scurtă perioadă) nu simte vreo chemare, deși este forțat să-și cîștige cumva existența (de vreme ce moștenirea pe care o primise, ca mezin, după moartea timpurie a tatălui, îi era total insuficientă).
La 23 de ani pleacă în Franța, unde își face ambițioase planuri de viață și își perfecționează stilul literar. Șederea printre francezi durează trei ani, timp în care elaborează tratatul său despre natura umană (A Treatise of Human Nature), care se publică în 1739, ca operă anonimă. Lucrarea în cauză nu înregistrează nici un ecou în rîndul cititorilor (foarte puțini, de altfel), ceea ce îl face pe Hume să declare că tratatul, cînd a ieșit de la tipar, era deja „mort în fașă”. (Toată viața va regreta că, din dorința de faimă literară, s-a cam grăbit publicîndu-și tratatul.) Totuși, dezamăgirea nu îl doboară și el își continuă cercetările cu aceeași ardoare, hotărît să respingă orice sistem filozofic care nu se întemeiază pe fapte și pe observații. Pe această linie, Newton (cu a sa maximă, Hypotheses non fingo) i-a servit ca model.
În 1741 tipărește, la Edinburgh, prima parte a Eseurilor sale (Essays, Moral, Political, and Literary), care sînt primite favorabil de către public. Succesul îi dă un nou impuls pentru continuarea studiilor. Le întrerupe doar între anii 1745–1748, cînd activează, mai întîi, ca preceptor la curtea unui marchiz și, apoi, ca secretar și ofițer pe lîngă un general, în cadrul unor operațiuni militare (fie pe coastele Franței, fie la Viena și la Torino). Astfel de slujbe îi aduc, în sfîrșit, o anumită independență financiară.
Ceea ce îi uimește pe contemporani (chiar dintre cei apropiați) este puternicul contrast dintre înfățișarea sa fizică și profunzimea lui intelectuală. Un politician irlandez, Lordul Charlemont, dînd vina pe capriciile naturii într-o atare privință, ne-a lăsat o descriere a lui David Hume deloc măgulitoare (de pe vremea cînd filozoful avea 37 de ani). Potrivit acesteia, corpolentul Hume era înzestrat cu o față grasă și lătăreață, o gură dizgrațioasă, ochi lipsiți de spirit etc. Cu alte cuvinte, înfățișarea sa nu prezenta nicidecum semnele vreunei inteligențe, ci, mai degrabă, trăda o deplină imbecilitate. În plus, accentul său scoțian făcea ca engleza lui să sune ridicol (dar nu mai ridicol decît franceza rostită de el). Nu ai fi ghicit niciodată că în spatele acestui om greoi în mișcări, emanînd rusticitate, se ascundea un filozof rafinat.
Rescrie și publică în 1748, într-o formă mai accesibilă, prima parte a tratatului său de tinerețe. Lucrarea va intra în istorie sub titlul An Enquiry concerning Human Understanding, dar, la apariție, este și ea complet ignorată. De asemenea, reeditarea Eseurilor sale nu înregistrează, de data aceasta, nici un succes notabil. Nici acum nu se descurajează și, retras în 1749 la țară, în casa fratelui său mai mare, își continuă proiectele literare (An Enquiry concerning the Principles of Morals se publică în 1751, iar partea a doua a Eseurilor morale, politice și literare se tipărește în 1752).
Între timp, cărțile sale încep să stîrnească interesul cititorilor și, prin urmare, să se vîndă. Din cauza celor scrise, își atrage inimiciția unora (din rîndul clerului îndeosebi), care îl acuză de ateism (și, desigur, de scepticism), lucru care îl va costa cariera universitară (fiindcă detractorii făcură toate eforturile ca el să nu obțină, prin concurs, catedra pe care o merita). Cu toate acestea, reputația îi este în continuă creștere. În 1752 este angajat ca bibliotecar la The Faculty of Advocates din Edinburgh. Salariul este derizoriu, dar noua poziție îi oferă accesul neîngrădit la cărțile necesare pentru realizarea unui proiect grandios: The History of England (publicată în mai multe volume în intervalul 1754–1762). Și prin această operă provoacă nemulțumirea unor persoane influente, dar o atare chestiune îl preocupă prea puțin. Faima sa literară atinge cote nesperate și, în privința cîștigurilor materiale (rezultate din vînzarea cărților sale), se declară chiar bogat. În paralel cu seria din Istoria Angliei, mai publică, în 1757, atît A Dissertation on the Passions, cît și The Natural History of Religion.
Satisfăcut de starea în care se află, își propune să rămînă permanent în Scoția. Totuși, acceptă, cu ezitări, o misiune diplomatică la Paris, însoțindu-l, ca secretar (în perioada 1763–1766), pe ambasadorul Angliei, Lordul Hertford. În capitala pariziană (unde dorise, cîndva, să se stabilească definitiv) este primit foarte călduros. Celebritatea sa atinsese deja apogeul. Abia în 1769 se retrage la Edinburgh, așa cum dorise, pentru a-și cizela opera.
În primăvara anului 1775 se îmbolnăvește și își dă seama mai tîrziu că boala (un cancer intestinal, care nu îi va provoca dureri insuportabile) este incurabilă. Lucrează cu aceeași energie la perfecționarea lucrărilor sale pînă aproape de moarte, care survine la 25 august 1776. Sfîrșitul și l-a așteptat demn, cu seninătate, mulțumit de ceea ce realizase. Unele texte vor apărea postum; dintre ele merită amintit, cel puțin, volumul Dialogues concerning Natural Religion, publicat în 1779.
Într-o dare de seamă a vieții sale (pe care am urmat-o îndeaproape în această notă biografică), intitulată My Own Life [„Propria-mi viață”], el recunoaște că a tînjit după faima literară, după aprecierile compatrioților, dar nu într-atît încît să-și amărască sufletul cînd ele au lipsit. L-au ajutat firea temperată, umorul, moderația în toate pasiunile sale, capacitatea de a fi loial. Printre cei care s-au bucurat de prietenia și de sfaturile binevoitoare ale lui Hume s-a numărat și Adam Smith (supranumit „Părintele Economiei”, în ale cărui lucrări pot fi descoperite idei humeene).
Exemplară este și atitudinea sa relaxată față de detractori, care, atacîndu-l, nu prea au găsit motive să îl calomnieze. Încă de la început și-a impus să nu răspundă criticilor lansate de adversari, oricît de nedrepte sau de furioase ar fi fost acestea (și nu i-a fost prea greu să se stăpînească, întrucît nu avea un temperament irascibil). O singură dată a reacționat în scris, la un atac venit dinspre J.-J. Rousseau (pe care îl ajutase, aducîndu-l cu sine din Franța în Anglia, în 1766, pentru a-l proteja de persecuții), dar numai pentru că Rousseau (dovedind o crasă ingratitudine) țintise reputația sa morală, și nu valoarea operei ca atare.
După cum se știe, filozofia sa a influențat mulți alți gînditori și oameni de știință din posteritate (de la Kant, pe care felul în care Hume discutase despre cauzalitate l-a trezit din „somnul dogmatic”, pînă la Einstein). În continuare, voi încerca să redau, pe scurt, cu minime comentarii, conținutul capodoperei – An Enquiry concerning Human Understanding [‘Cercetare asupra intelectului omenesc’] – care încorporează cel mai bine concepția sa filosofică empiristă; și fac aceasta, deoarece lucrarea respectivă cuprinde multe idei strălucite, care încă pot rodi în mințile vrednice.
★
An Enquiry concerning Human Understanding (1748)
Referindu-se la filozofia morală („moral philosophy”), Hume apreciază că aceasta este de două feluri: (1) o formă de filozofie ușoară, interesată să vorbească frumos și limpede, într-o manieră atractivă, despre acțiunile omenești și despre virtuți, oferind sfaturi practice și exemple sugestive, aflate însă la îndemîna oricui, și (2) o formă de filozofie profundă și abstractă, preocupată să determine principiile generale în baza cărora se manifestă comportamentul omenesc. Aceasta din urmă este o specie a filozofiei care întrebuințează un limbaj mai obscur, mai greu de înțeles, dar care are, neîndoielnic, un scop mai nobil: acela de a scoate la lumină alcătuirea și funcționarea lăuntrică a intelectului, modul în care operează pasiunile și diversele tipuri de sentimente în efortul de a deosebi viciul de virtute. Pentru a ne convinge că o atare întreprindere este necesară și utilă, Hume apelează la o analogie grăitoare: munca anatomistului, chiar dacă evidențiază aspecte neplăcute pentru ochi, îi este de folos pictorului, care, schițînd conturul unei Venere, are nevoie să cunoască foarte amănunțit întocmirea internă a corpului uman, forma și funcția organelor, poziția exactă a mușchilor ș.a.m.d.
Încredințat că omul este o ființă rațională și, în același timp, socială, Hume subliniază că acest soi de filozofie abstractă și profundă trebuie să fie o știință omenească, adică una care să se relaționeze direct cu acțiunea și cu societatea. Prin urmare, dorința sa este aceea de a realiza o „geografie mentală”, de a oferi o descriere „a părților distincte și [a] puterilor spiritului” de care să beneficieze în acțiunile lor și omul politic, și omul legii, și conducătorul de oști. Punîndu-se în slujba unui astfel de demers, Hume își propune să împace „adîncimea cercetării cu claritatea”, adică să transfere calitățile stilistice ale exprimării specifice „filozofiei ușoare” asupra „filozofiei abstracte”, pentru care a optat din dorința de a-și lumina semenii.
Calea aleasă de Hume nu este una ușoară și, cu onestitate, el semnalează, la locul cuvenit, problemele pe care crede că nu le poate rezolva la momentul discuției (invitîndu-și însă cititorii să le soluționeze, dacă vor putea). Mai importante sînt însă contribuțiile pe care le aduce la progresul filozofiei și al științei în general. Pentru aceasta, procedînd sistematic, el caută să lămurească dintru început care este originea ideilor. Astfel, Hume consideră că trăirile spiritului sînt de două tipuri: (i) gînduri sau idei și (ii) impresii. Impresiile sînt trăirile vii, concrete, nemijlocite (care se manifestă cînd auzim, vedem etc. sau cînd dorim, urîm etc.). În schimb, ideile sînt trăiri mai puțin vii, care se nasc cînd reflectăm asupra impresiilor (în acest caz, gîndirea fiind ca o oglindă care reflectă fidel trăirile, dar care le redă, totodată, în culori mai palide).
Pentru Hume, fiecare idee – cu unele excepții – este „o reproducere a unei impresii asemănătoare”. Cei care nu au experimentat o anumită impresie (din diverse motive: neputința sau lipsa organului corespunzător, absența prilejului cerut, caracterul viciat etc.) nu-și pot forma ideea corespondentă (de pildă, despre sunet, în cazul surdului; despre îngheț, în cazul indianului; despre generozitate, în cazul zgîrcitului ș.a.m.d.). Este drept că uneori mintea este capabilă să suplinească niște goluri, niște gradații intermediare (cum se întîmplă cu nuanțele culorilor, la unele persoane), însă acestea sînt situații cu totul speciale, care pot fi lăsate deoparte într-o atare discuție. În orice caz – apreciază gînditorul scoțian –, în modul acesta, anumiți termeni filozofici asociați unor idei vor putea fi respinși, dacă se va dovedi că ideile respective nu au la bază impresii din care să fie derivate.
În aceeași secțiune a tratatului se află paragrafe captivante despre puterile gîndirii și ale imaginației, despre libertatea pe care ne-o conferă ele, de vreme ce ne dau posibilitatea de a ne desprinde de lucruri (în pofida limitărilor fizice impuse corpului nostru). Și totuși – remarcă Hume –, gîndirea se lovește de unele bariere. Avem libertatea de a compune și recompune după dorință datele experienței, putem să (ne) imaginăm („în afară de ceea ce implică o contradicție absolută”) monștri și ținuturi nemaivăzute, însă toate acestea sînt, la rigoare, „bucăți” de realitate, adică gînduri și/sau idei care reproduc, în definitiv, impresii sau trăiri vii. (Faptul că noi nu putem exprima – nici măcar în vise – decît conținutul conștiinței noastre rezultat din oglindirea elementelor aparținînd realității fusese notat, bunăoară, și de Descartes, dar abia Hume va susține ferm și argumentat rolul obligatoriu al experienței în asemenea operații intelectuale. În ciuda tuturor deformărilor posibile, datele experienței rămîn conditiones sine quibus non pentru orice aventură a spiritului, oricît de curajoasă sau de excentrică ar fi ea.)
În continuare, David Hume se ocupă de asocierea ideilor. Ca introducere la această problematică, filozoful empirist discută, mai întîi, despre coerența (implicită) a gîndirii și a discursului, coerență (a sensului) care se vădește în cele mai variate situații (și cred că astfel de observații avant la lettre ar merita mai multă atenție din partea hermeneuticii filozofice și a lingvisticii textuale). Se constată că mintea funcționează după un principiu universal conform căruia ideile (de la cele simple la cele compuse) „se introduc unele pe altele cu o anumită metodă și regularitate”. Hume identifică trei moduri prin care ideile se asociază, și anume prin: (i) asemănare, (ii) contiguitate (în timp și spațiu) și (iii) cauză și efect. (Nu este exclus ca tipologia aceasta să se fi propagat ulterior, cu unele modificări, ca un „bun comun”, ajungînd – prin clasificările făcute tropilor, de exemplu – pînă în lingvistica modernă, la specialiști care, probabil, nici nu-i mai bănuiesc punctul de plecare...).
Tratînd apoi despre obiectele rațiunii și ale cercetării omenești, interesat fiind de operațiile intelectului, Hume deosebește, pe de o parte, (i) relațiile între idei (de care se preocupă matematica) și, pe de altă parte, (ii) faptele. Cu referire la acestea din urmă, el apreciază că raționamentele care le implică se bazează pe relația dintre cauză și efect. O atare relație nu are cum să fie a priori, ci ia naștere numai din experiență („Cauzele și efectele pot fi descoperite nu prin rațiune, ci prin experiență.”). Așadar, fără ajutorul observației și al experienței, un eveniment nu poate fi determinat; la fel, în absența aceluiași sprijin, nici derivarea unei cauze, nici derivarea unui efect nu sînt posibile. Relația cauză – efect reprezintă natura tuturor raționamentelor noastre privitoare la fapte, în timp ce experiența constituie fundamentul tuturor raționamentelor și concluziilor privitoare la relația respectivă.
Pe linia celor spuse mai sus, mai distinge Hume (i) raționamentul demonstrativ (referitor la relațiile dintre idei) și (ii) raționamentul moral (referitor la fapte și existență). Convingerea sa (reafirmată în mai multe rînduri) este că „toate cunoștințele derivate din experiență presupun, ca temei al lor, că viitorul va semăna cu trecutul și că puteri asemănătoare vor fi legate de calități sensibile asemănătoare”. În consecință, gînditorul empirist are certitudinea că principiul ultim (și universal) al tuturor concluziilor obținute prin experiență este obișnuința (custom) sau deprinderea (habit), și nicidecum raționarea. Chiar și în cazul regulilor derivate din studiu și reflecție (reguli determinate, deci, prin raționare), experiența este cea care le dă acestora stabilitate și siguranță. Aceste considerente îi permit lui Hume să diferențieze mai precis ficțiunea de credință, ultima fiind – ca mod de reprezentare – mai intensă și mai stabilă decît imaginația (și mecanismul ei de reprezentare). Astfel, credința se naște „din alăturarea obișnuită a obiectului cu ceva prezent în memorie sau în simțuri”. Trecerea de la o idee la alta se face (așa cum susținuse la începutul tratatului) fie prin asemănare, fie prin contiguitate, fie prin cauzalitate, dar, totodată, grație obișnuinței.
După o secțiune dedicată probabilității (în care evidențiază atît cauzele sigure, cît și cauzele nesigure sau neregulate), David Hume tratează despre ideea de conexiune necesară. Spre deosebire de obiectele matematice (clare și bine determinate), stările spiritului, deși distincte, sînt greu de surprins exact. De aici și obscuritatea unor idei și ambiguitatea unor termeni, care – crede filozoful scoțian – împiedică științele morale sau metafizica să progreseze. De fapt, între evenimente (cauză și efect) nu există vreo conexiune necesară, ci doar cazuri asemănătoare în care evenimentele respective se prezintă alăturat, ceea ce conduce la formarea obișnuinței (legătura între „obiecte” făcîndu-se numai în gîndul nostru).
Un capitol important este cel în care Hume discută despre libertate și necesitate. Referitor la aceste două concepte, el declară că „întreaga controversă s-a învîrtit pînă acum în jurul cuvintelor”, apreciind că filozofii, din păcate, au asociat idei diferite termenilor aferenți. Mulțumită relatărilor din istorie, se poate estima că natura oamenilor poate fi determinată într-o manieră similară celei în care se determină natura plantelor, natura mineralelor etc., adică doar în urma colectării de observații generale, numai ca rezultat al experienței. Omul își formează așteptări în privința semenilor săi tot așa cum și le formează în cazul proceselor din natură. În acest sens, libertatea (a cărei însemnătate pentru moralitate este subliniată de Hume) este definită, pur și simplu, ca „o putere de a acționa sau de a nu acționa potrivit cu deciziile voinței”.
După ce arată, într-o secțiune aparte, că și animalele învață tot din experiență, Hume supune criticii sale așa-zisele „minuni”, afirmînd că sînt numite astfel cele care nu urmează cursul firesc al naturii. Dar, din cîte a observat gînditorul scoțian, se poate conchide că „nici o mărturie nu ajunge pentru a stabili producerea unei minuni”. Experiența ne dă posibilitatea să ne formăm un anumit grad de încredere în mărturia martorilor ori, dimpotrivă, de neîncredere în cele spuse cu privire la un fapt extraordinar sau neobișnuit. În orice caz, Hume este convins că doar cei înapoiați („națiunile neștiutoare și barbare”) cultivă credința în miracole, și aceasta fiindcă oamenii in genere vădesc o înclinație spre lucrurile uimitoare. În același mod, sînt judecate și respinse, cu argumente, providența, viața viitoare, răsplata celor virtuoși etc. La fel, după părerea sa, divinitatea nu poate fi cunoscută doar în baza efectelor sale din natură, iar din ipoteze religioase nu pot fi deduse fapte noi.
La final, Hume întreprinde și o analiză extinsă a filosofiei academice sau sceptice, deosebind mai multe tipuri de scepticism (de la cele care preced cercetarea pînă la cele care o urmează). Cît despre sine, el se declară adeptul unui scepticism moderat, căci scepticismul excesiv (sau pyrrhonian) nu aduce nici un folos societății. Oferind o alternativă empiristă la tradiționala metafizică a priori, David Hume a făcut ca filozofia și știința să progreseze. Poate că frazele cu care își încheie el Cercetarea sună cam aspru, dar cred că este bine să luăm aminte la ele, de aceea îmi permit să le reproduc și aici: „Cînd parcurgem, pătrunși de aceste principii, bibliotecile, ce prăpăd ar trebui să facem? Dacă luăm în mînă orice volum de teologie sau de metafizică de școală, bunăoară, să ne întrebăm: Conține el oare vreun raționament abstract privitor la cantitate sau număr? Nu. Conține el oare vreun raționament întemeiat pe experiență cu privire la fapte și existență? Nu. Încredințați-l atunci focului, căci nu poate conține nimic altceva decît sofisme și iluzii”.
[Pentru citarea în limba română, am utilizat această ediție: David Hume, Cercetare asupra intelectului omenesc, traducere de Mircea Flonta, Adrian-Paul Iliescu și Constanța Niță, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987.]
★
Într-un dosar al receptării filozofiei lui Hume, ar trebui plasat, fără îndoială, și John Dewey, nu doar pentru că l-a înțeles foarte bine pe filozoful scoțian, ci și pentru că a fructificat și dezvoltat (chiar și în tratatul său de logică din 1938, Logic. The Theory of Inquiry) elemente din doctrina acestuia (cum ar fi, de pildă, noțiunea de habit ‘deprindere’). Așadar, în cele ce urmează, m-am oprit numai la un savant (unum sed leonem) dintre cei care au avut căderea ori competența de a judeca opera marelui lor înaintaș.
Într-un Cuvînt-înainte (datînd din 1929), prilejuit de reeditarea lucrării sale din 1922, Human Nature and Conduct (reprezentînd, la bază, o serie de prelegeri ținute în 1918 la o universitate din Anglia), John Dewey nota că volumul lui ar putea fi plasat în tradiția lui David Hume, ca o contribuție la filozofia morală (sintagmă utilizată în sens larg, ca în vremea gînditorului scoțian). Cu această ocazie, Dewey avertiza că Hume este în mod simplist interpretat, de obicei, drept un scriitor care a împins scepticismul filozofic pînă la ultimele sale consecințe. Aceasta este o exagerare – observă filozoful pragmatist american –, căci nu se poate trece atît de ușor peste scopul constructiv al celor două opere capitale humeene (Tratatul și Cercetarea), scop, de altminteri, precizat chiar de Hume în secțiunile introductive. În loc să rezum într-o manieră imperfectă caracterizarea pe care o face Dewey concepției lui Hume, cred că este mult mai util să îl las pe Dewey însuși să vorbească:
„Ideea lui constructivă este aceea că o cunoaștere a naturii umane ne furnizează o hartă sau o reprezentare grafică a tuturor disciplinelor omenești și sociale și că, avînd în posesia noastră această hartă, ne putem găsi cu inteligență drumul printre toate complexitățile fenomenelor din economie, politică, religie etc. Într-adevăr, el a mers mai departe și a susținut că natura umană ne oferă și cheia către științele lumii fizice, de vreme ce, în cele din urmă, și ele sînt tot produse ale lucrărilor minții omenești. Pesemne că, entuziasmat de o nouă idee, Hume s-a lăsat dus prea departe. Dar, pe cît înțeleg eu, există un inexpugnabil element al adevărului în învățăturile sale. Natura umană este cel puțin un factor contributor la forma pe care o ia chiar știința naturală, deși s-ar putea să nu ofere cheia către conținutul acesteia în măsura pe care a presupus-o Hume.
Dar în privința disciplinelor sociale el se afla pe un teren mai sigur. Măcar aici ne găsim în prezența faptelor în care natura umană este cu adevărat centrală și unde o cunoaștere a naturii umane este necesară pentru a ne permite să ne orientăm pe scena încîlcită. Dacă Hume a greșit în întrebuințarea cheii sale, aceasta s-a întîmplat fiindcă el nu a reușit să observe reacția instituțiilor și a condițiilor sociale pe căile prin care natura umană se exprimă. El a văzut partea jucată de structura și de operațiile naturii noastre comune întru configurarea vieții sociale. Nu a putut vedea, cu aceeași claritate, influența-reflex a celei de-a doua asupra formei pe care o natură umană plastică o ia din cauza mediului său social. El a evidențiat deprinderea și obiceiul, însă nu a reușit să vadă că obiceiul este în mod esențial un fapt al traiului în asociere a cărui forță este dominantă în timpul formării deprinderilor indivizilor.
A semnala această nereușită relativă înseamnă doar a spune că el a cugetat și a scris înainte de apariția antropologiei și a științelor înrudite. În vremea lui era prea puțin bănuită influența omniprezentă și puternică a ceea ce antropologii numesc cultură asupra modelării manifestărilor concrete ale fiecărei naturi umane supuse înrîuririi ei. A fost o mare realizare faptul că el a insistat asupra lucrărilor uniforme ale unei structuri omenești comune în mijlocul diversității condițiilor și a instituțiilor sociale. Ceea ce ne permite cunoașterea sporită din timpul nostru să adăugăm, este că această diversitate operează pentru a crea atitudini și dispoziții în jocul factorilor umani finalmente identici”.
(John Dewey, Foreword to the Modern Library Edition, în idem, Human Nature and Conduct. An Introduction to Social Psychology, With an Introduction by John Dewey, The Modern Library, New York, 1957, p. vi–vii; traducerea fragmentului: Cristinel Munteanu).
Acest text este accesibil în mod gratuit, în concordanță cu prevederile licenței Open Access CC-BY.
