Étienne Bonnot de Condillac
„Notre premier objet, celui que nous ne devons jamais perdre de vue, c’est l’étude de l’esprit humain: non pour en découvrir la nature, mais pour en connaître les opérations; observer avec quel art elles se combinent, et comment nous devons les conduire, afin d’acquérir toute l’intelligence dont nous sommes capables. Il faut remonter à l’origine de nos idées, en développer la génération, les suivre jusqu’aux limites que la nature leur a prescrites; par-là, fixer l’étendue et les bornes de nos connaissances, et renouveller tout l’entendement humain.”
Aserțiunea îi aparține lui Étienne Bonnot de Condillac (30 septembrie 1714 – 3 august 1780), unul dintre cei mai originali gînditori ai Iluminismului francez.
Cartea în Introducerea căreia a fost notată, Essai sur l’origine des connaissances humaines, 1746 (tomul I, p. x–xi), a fost îndeobște pusă în aceeași categorie cu Traité des sensations, 1754, și, uneori, cu Traité des animaux, 1755, cercetătorii extrăgînd din paginile lor seva psihologismului lui Condillac – tema dominantă a criticii tradiționale a operei acestui abate de Mureaux care vedea în universul interior uman un subiect tot atît de, dacă nu mai incitant decît numinosul, cel puțin prin întrezăritele posibilități de deslușire a mecanismelor celui dintîi.
Deschisă fiind această cale a segregării ideilor, urmează că celelalte scrieri ale lui Condillac pot fi grupate astfel încît să-l califice drept logicist: Logique, 1780, Langue des calculs, publicată postum, în 1798; sau teoretician al economiei epocii: Le Commerce et le Gouvernement, 1776; istoric: vol. 5–13 din Cours d’études, 1775; filozof sau, în sfîrșit aici, filozof al limbajului: Grammaire, 1781 (vol. 1 din Cours d’études). O asemenea perspectivă nu este nicidecum greșită, cum nu este nici cealaltă, mai ambițioasă, care își propune să arate că valoarea operei lui Condillac stă în aspectul sistematic al scrierilor sale. Dar de aici înainte pot fi asumate alte căi de citire și interpretare, precum cea care ar duce la concluzia că, de-a lungul dezvoltărilor gnoseologice ale lui Étienne Bonnot, de la prima la ultima sa scriere, chiar și în Dissertasion sur les monades, acest filosof din stirpea lui Newton, Descartes și Locke nu a încetat nici un moment să se preocupe de problema semnelor și a limbajului.
Doctrina asupra semnelor a lui Condillac s-a constituit în etape jalonate de construcții teoretice elaborate sau întărite la sfîrșitul secolului XVII și pe parcursul secolului XVIII, mai cu seamă în Franța și Anglia, prin gînditori proeminenți ca Antoine Arnauld și Claude Lancelot (La Grammaire de Port-Royal, 1660) și John Locke (Essay concerning Human Understanding, 1690), dar și prin autori a căror influență imediată este mai puțin de așteptat în planul filozofiei limbajului, ca William Warburton (Divine Legation of Moses, 1738–1741): geneza și progresul limbii, originea sa gestuală, raporturile acesteia cu gîndirea și cunoașterea, structura și mecanismul său, diferențierea limbilor.
Ceea ce îl distinge însă între contemporanii săi desemnați în general prin termenul grammeirien-philosophe – fără să înțelegem prin aceasta că întotdeauna ar fi vorba despre o radicală distanțare de substanță teoretică față de ceilalți: în fond, fragmentul citat la începutul acestor rînduri exprimă precis întreaga ideologie a Iluminismului francez, anume credința că esența lucrurilor, a naturii, a limbii etc. ajunge să fie cunoscută prin înțelegerea modalităților în care sînt angrenate și funcționează elementele – este nu atît insistenta articulare a ideii că limbajul este o operațiune primară a spiritului uman, cît convingerea că el constituie forma analitică, elementul motor, prin care omul cunoaște lumea și, în ultimă instanță, care este cunoașterea. Dacă proprietățile analitice ale limbajului unei științe oarecare (al matematicii, de pildă, v. Langue des calculs) ar fi aduse la cea mai înaltă perfecțiune, știința – fiind perfect analizată astfel – ar trece în mod perfect în cunoașterea celor care stăpînesc limbajul acela. Sporirea cunoașterii devine totodată exigență practică asupra limbajului, care are a se înnoi constant prin propriile sale mecanisme constitutive.
În și prin propriu-i sistem, Étienne Bonnot de Condillac nu a dorit, în fond, decît să arate, în spiritul raționalismului cartezian și al empirismului lui Locke, care sînt limitele semnificării, ale demonstrației unui adevăr despre natură, reținînd și făcînd uz de instrumentele – numai acelea! – care asigură funcționarea logicii ideilor.
Acest text este accesibil în mod gratuit, în concordanță cu prevederile licenței Open Access CC-BY.
