| Abstract: | - On connaît que discuter de „soi” et de „l’autre”, sur le sujet communicant et son partenaire de dialogue en tant que des êtres communiquants angajés dans un discours publique, dans notre cas, pose le problème de l’identité des sujets parlants. A part ce statut de communicateur avec une identité peu précisée ou countourée, on considère nécessaire l’introduction dans cette équation d’un élément supplémentaire – le droit de parler. La relation soi-autre, dans l’acte de communication publique en général et dans l’acte de communication journalistique en spécial, doit être fondée sur un contrat de lecture, spécialement pour avoir le droit de parler et surtout pour concrétiser un acte de communication correct et complet. Dans notre travail, on se propose de chercher des principes qui doivent fonder ce droit de parler et surtout d’indiquer comment le soi et l’autre s’inscrivent dans la construction de l’acte de langage. L’expérience de l’identité et d’altérité peut s’exprimer dans l’acte journalistique. On va prendre comme exemple particulier la construction de l’identité du soi et de l’autre dans le métier du journaliste, comme instance de communication, avec de multiples rapports. On tente de cette manière d’identifier une vision sur la construction du contrat de communication qui s’établit ou devrait s’établir entre celui qui assume sa présence dans un espace publique et celui qui réception ou marque la présence d’un autre soi derrière ses barrières phisiques et mentales. Les questions qu’on prend comme un guide sont: «Avec quel droit on arrête une personne dans la rue et on lui pose des questions?», «Quel peut-être le motif pour autoriser une personne de faire un geste d’intrusion dans le moment et dans la vie d’une personne étrangère?». L’acceptation et la reconnaissance comme locuteur ne sont pas des problèmes flous. Dans ce but, on tente dans notre travail de légitimer ou de souligner les principes qui devraient construire cette relation soi-.autre, dans le journalisme, en représentant cette liaison comme un écart, une migration de soi dans l’autre, qui peut-être lecteur-écouteur.
- Este cunoscut deja că a discuta despre „sine” şi „celălalt”, despre subiectul comunicator şi partenerul său de dialog în calitate de fiinţe comunicatoare angajate într-un discurs public, în cazul nostru, presupune discutarea problemei identităţii subiectului / subiecţilor vorbitori. Pe lângă acest statut de comunicator cu o identitate uneori mai puţin conturată şi precizată, considerăm necesar introducerea în această ecuaţie a unui element suplimentar şi anume dreptul de a vorbi. Relaţia sine-celelălalt, în actul de comunicare publică în general şi în actul jurnalistic în special, ar trebui să se fondeze pe un contract de lectură, tocmai pentru a avea dreptul la cuvânt şi mai ales pentru a concretiza un act de comunicare corect şi complet. În lucrarea de faţă, ne propunem să conturăm / să căutam principii care fondează acest drept la cuvânt (neurmărind să cercetăm dreptul fundamental al omului la liberă exprimare) şi mai ales să arătăm cum se înscriu în construcţia actului de limbaj sinele şi celălalt. Experienţa identităţii şi a alterităţii se poate exprima şi în actul jurnalistic. Vom lua drept exemplu particular construcţia identităţii sinelui şi a celuilalt în meseria de jurnalist, ca instanţă de comunicare, cu bogate raportări la Celălalt. Încercăm astfel, să conturăm o viziune asupra contractului de comunicare ce se stabileşte sau ar trebui să se stabilească între cel care îşi asumă prezenţa într-un spaţiu public şi cel care receptează sau marchează prezenţa unui alt eu dincolo de barierele lui fizice şi mentale. Întrebările după care ne ghidăm sunt: „Cu ce drept oprim pe cineva pe stradă şi-i punem întrebări?”, „Ce poate autoriza o persoană să facă un gest de intrare / intruziune în clipa şi în viaţa cuiva străin?”. Acceptarea sau recunoaşterea ca locutor nu este o problemă câtuşi de puţin uşoară. În acest scop, urmărim prin lucrarea noastră să legitimăm cumva sau să punctăm principiile după care ar trebui să se construiască această relaţie sine-celălalt, în cazul practicii jurnalistice, înţelegând această legătură ca pe o înstrăinare, o emigrare a sinelui jurnalistului în celălalt, care poate fi lector-spectator-ascultător.
|
pdf 
