| Abstract: | - The political context seems to have established two stock phrases which encapsulate the meaning of the mechanisms of power – the ‘struggle for power’ and the ‘intoxication of power’. If the power struggle is most fiercely enacted at the level of political speeches, which have to be convincing as to the truthfulness of the position they serve, the ‘intoxication of power’ is not confined to the domain of politics, it can be found anywhere within the realm of social relations. Then the question naturally arises: whatever inside us, innate in the fibre of our being, makes it possible for the powerful one to subjugate the less strong one? This question has multiple ramifications, pointing not only to the ethical horizon, but also to an aesthetic one. He who subdues another has on his side either the authority given by the particular qualities that he possesses or the ascendancy of the situation, dictated by various kinds of hierarchies based on age, social rank, more or less marked biological aggressiveness and sometimes sheer contingency. In the aesthetic realm, we sometimes find original answers.
In Samuel Beckett’s play Waiting for Godot, the interpretation of power relations is actually based on a reversal of the poles of power. Paradoxically, the power lies not with the torturer, but with the victim, whose so called ‘helplessness’, regarded as the unconditional submission of a being for whom not to submit is both unconceivable and impossible, becomes in fact the power to understand the place and role meant for him in the game. Since it is the victim who sets the game, it follows he also leads it, so it is he who holds the real power. Besides, he knows to know beforehand something that the other misses: the harm of power has already become, through repetition, something banal. - [Despre putere. De la orizontul etic la cel estetic.] Contextul politic pare a fi consacrat două sintagme reper pentru ceea ce înseamnă mecanismele puterii – bătălia pentru putere şi beţia puterii. Dacă bătălia pentru putere se dă cel mai aprig la nivelul discursurilor politice care trebuie să convingă de adevărul luării de poziţie căreia îi slujesc, beţia puterii nu mai este specifică doar vieţii politice, ea poate fi întâlnită în orice domeniu al relaţiilor sociale. Întrebarea care se ridică în mod firesc este ce anume din noi, din constituţia noastră, face posibil ca cel puternic să îl supună pe acela mai puţin puternic? Întrebarea aceasta are multiple trimiteri nu numai la orizontul etic, ci şi la cel estetic. Cel care-l supune pe altul are de partea sa fie autoritatea pe care i-o dau însuşiri aparte pe care le deţine, fie ascendentul situaţiei dictat de varii feluri de ierarhii: de vârsta, de rang social, de agresivitate biologică marcată şi uneori de simplă conjunctură. În registrul estetic, asistăm uneori la transpuneri inedite. Interpretarea relaţiei de putere se aşază, în piesa lui Samuel Beckett, En attendant Godot, pe o răsturnare în fapt a polilor puterii. Paradoxal, puterea nu este la călău, ci la victimă, pentru că aşa-zisa ei „neputinţă”, privită ca o supunere necondiţionată a unei fiinţe pentru care a nu te supune este ceva inadmisibil şi imposibil, devine aici puterea de a înţelege locul şi rolul care îi sunt menite în joc. De vreme ce victima ordonează jocul, înseamnă că ea îl conduce, deci ea deţine adevărata putere. În plus, ea pare să ştie dinainte lucrul care celuilalt îi scapă: răul puterii este, prin repetare, deja ceva banal.
|
pdf 
html 
