| Abstract: | - În cartea mea Eigenname und Bedeutung (1996), am pornit de la observația că teoriile moderne referitoare la numele proprii nu reușesc să prezinte cu adevărat natura semantică specifică și complexă a numelor proprii. Începînd cu anii ’60 și ’70, teoretizarea legată de numele proprii a fost dominată, în ansamblu, de savanți ce-și desfășurau activitatea în tradiția filosofiei și logicii analitice, mai cu seamă John R. Searle și Paul Kripke. În orice caz, am argumentat că genul de semnificație puternic specifică, tipică numelor proprii, trebuie să fie studiată în cadrul unei teorii care se află într-un contact mai strîns cu lingvistica generală propriu-zisă. Principalele dări de seamă filosofice (referențiale îndeosebi) și logice (formale îndeosebi) pleacă de la presupunerea că numele propriu este „sprijinit” de informația enciclopedică deținută de vorbitori cu privire la referenți (Searle) sau că numele propriu este lipsit de semnificație, fiind totuși un semn designator în mod rigid (Kripke). În contrast cu aceste concepții, caut să dovedesc că o definiție general lingvistică a numelui propriu trebuie să se axeze nu doar pe chestiuni logice și filosofice, ci și pe funcția semantică, specific lingvistică, a numelui propriu ca „parte de vorbire” în enunțuri reale. O atare abordare nu are de-a face deloc cu pragmatica sau cu analiza discursului, ea aducînd în discuție o focalizare funcțională asupra numelor proprii, care, cel mai adesea, a lipsit definițiilor date numelui propriu pînă acum. Prin urmare, este propusă aici o prezentare a unei teorii semantice bazată pe unele aspecte ale unei „fenomenologii a limbajului și a lingvisticii”, așa cum o găsim pe aceasta în opera lui Edmund Husserl și în cea a lui Eugenio Coseriu. În mare, Husserl reprezintă implicațiile general epistemologice ale lucrării, iar Coseriu, aspectele specific lingvistice.
- In my book Eigenname und Bedeutung (1996), I started from the observation that modern theories of proper names fail to do justice to the specific and complex semantic nature of proper names. Since the 1960’s and 1970’s, theorizing about proper names has been dominated largely by scholars working in the traditions of analytic philosophy and logic, in particular John R. Searle and Saul Kripke. I argued, however, that the highly specific kind of meaning typical of proper names should be studied within a theory more in touch with general linguistics proper. The main philosophical (especially referential) and logical (especially formal) accounts start from the assumption that a proper name is “backed up” by encyclopaedic information held by speakers of the referents (Searle), or that a proper name is a meaningless, yet rigidly designating sign (Kripke). In contrast to these views, I argue that a general linguistic definition of the proper name has to focus not only on logical and philosophical issues, but also on the specifically linguistic semantic function of the proper name as a “part of speech” in actual utterances. This approach has nothing to do with pragmatics or discourse analysis, but aims at describing proper names and appellative nouns as categories of speech in language use, bringing into play a functional focus on proper names that has largely been lacking in definitions of the proper name so far. An outline of a semantic theory of proper names is then proposed based on some aspects of a “phenomenology of language and linguistics” as found in the work of Edmund Husserl and Eugenio Coseriu. Roughly speaking, Husserl represents the general epistemological implications of the paper and Coseriu its specifically linguistic aspects.
|
| Key words: | - formă, semnificație, referință, fenomenologie, nume proprii
- form, meaning, reference, phenomenology, proper names
|
pdf.ro 
html 
