Niels Bohr

„Scopul nostru nu este să pătrundem în esența lucrurilor,
despre înțelesul căreia oricum nu avem cunoștință,
ci mai degrabă să dezvoltăm concepte
care să ne permită să vorbim într-un mod productiv
despre fenomene din natură”.

Secolul XX a înregistrat în domeniul fizicii un nou mod de a gîndi, o nouă logică (nedezmințită de Natură – aceeași Natură care inspirase și gîndirea clasică asupra lumii), odată cu primele formulări ale legilor fizicii cuantice, de către Max Planck, Albert Einstein și Niels Henrik David Bohr (7 octombrie 188518 noiembrie 1962). Primii doi au aplicat conceptele cuantice mecanicii statice; ultimul, dinamicii, reușind să ofere structurii atomilor și a dinamicii atomice o explicație coerentă – deși în afara legilor fizicii clasice și a teoriei clasice a electrodinamicii –, analizînd și testîndu-și postulatele pe observații și calcule asupra atomului de hidrogen și a unor atomi mai grei decît hidrogenul: heliu, litiu, beriliu (v. On the Constitution of Atoms and Molecules I, II, III, în „Philosiphical Magazine”, 6th Series, 26, 2013, July–December).

Dar Niels Bohr s-a îndoit întotdeauna de adevărul absolut al propriilor afirmații: „prea multe aproximații”, „o abordare grosieră”, „[în noua teorie privind substructura atomului] nu există nimic într-atît de bine fundamentat încît să poți spune ceva în siguranță pe baza ei”... Între evidenta excepționalitate a modelelor propuse (validate de secolul care a urmat – fapt ce nu a exclus revizuirea și optimizarea lor, crearea unor direcții de cercetare în fizica cuantică diferite de cea a școlii din Copenhaga ori... conștientizarea, la un moment dat, că soluția cuantică stimulează și mai multe observații inexplicabile) și șovăiala raționalității (în 1927, de exemplu, preocupîndu-se de lămurirea conceptului de complementaritate în mecanica cuantică, Bohr și-a scris și rescris de mai multe ori articolul înaintat revistei „Nature”, mereu căutînd forma ideală pentru „încurajarea înțelegerii dintre puncte de vedere opuse”), Niels Bohr prezintă deci un tip de fizician – de om de știință, dacă cel care îi observă lucrul se află într-un alt domeniu de cercetare – a cărui forță constă în recunoașterea limitărilor sale, în urmărirea unei cunoașteri date de intuiție, experiență și interpretarea rezultatelor experimentale și în obsesia comunicabilității acelei cunoașteri.

În șirul de constante ale carierei sale, înainte de a-și găsi expresia în demersuri demonstrative specifice cunoașterii matematice și, uneori, neputînd-o contura, cunoașterea intuitivă a lui Bohr a căutat să se exprime prin filozofare. (Nu prin speculații mistice însă, pe care le detesta!) S-a întîmplat în privința complementarității – considerată de el însuși ca cea mai importantă contribuție a sa în știință –, mai ales atunci cînd a aplicat conceptul în domenii din afara fizicii, unde complementaritatea presupune că, pentru a înțelege în totalitate proprietățile unui obiect la nivel atomic, este necesar ca observatorul să accepte că un obiect se comportă și ca particulă, și ca undă, în funcție de dispozitivul experimental utilizat; „Însăși natura teoriei cuantice […] ne obligă să privim coordonarea spațiu-timp [comportare ca particulă] și revendicarea cauzalității [comportare ca undă], o unitate care caracterizează teoriile clasice, ca teorii complementare dar exclusive ale descrierii [...] ca tablouri complementare ale fenomenelor [...] care numai împreună oferă o generalizare naturală a modului clasic de descriere” (v. „Nature”, 121, supliment, 1928, p. 580).

În fapt, date fiind preocupările dintotdeauna ale lui Niels Bohr legate de filozofie și biologie, sub influența tatălui său Christian Bohr, renumit medic și fiziolog, și a lui Harald Høffding, teolog și filozof, și mai cu seamă în privința relației subiect – obiect, se poate afirma că principiul complementarității din fizică a fost inspirat parțial de largile speculații ale tînărului Bohr; și, după ce a devenit unul din conceptele cheie ale interpretării de la Copenhaga a mecanicii cuantice, a putut constitui, pentru gînditorul danez, o cale de analiză în varii domenii.

De pildă, în biologie (v. Light and Life, în „Nature”, 131, 1933, p. 421–423), cu privire la evoluția ca reacție la stimulii externi, ce plasează organismul în postura de mașinărie perfectă pentru mediul dat sincronic, Bohr era de părere că, pentru a obține o înțelegere (se va vedea, fatalmente limitată) a fenomenelor, trebuie luate în calcul aceleași condiții care determină limitarea modelului cauzal al descrierii din cazul fenomenelor atomice; „în biologie, însăși existența vieții trebuie considerată un fapt elementar, la fel cum, în fizica atomică, existența cuantei de acțiune este luată ca un fapt elementar care nu poate fi derivat din mecanica obișnuită. Astfel, non-analizabilitatea fundamentală a stabilității atomice în termeni mecanici prezintă o analogie strînsă cu imposibilitatea unei explicații fizice sau chimice a unor anumite funcții caracteristice vieții.” Explicațiile imediate ale lui Bohr introduc conceptul de complementaritate: „stricta aplicare a conceptelor adaptate descrierii noastre asupra naturii inanimate se află în relație de excludere față de legile fenomenelor vieții”; „[contrastul] dintre aspecte tipice vieții precum autoconservarea și autogenerarea indivizilor, pe de o parte, și subdivizarea necesară în orice analiză de natură fizică, pe de altă parte” apare ca relație de complementaritate, datorită căreia „conceptul de scop, care este străin analizei mecanice, își găsește în biologie un domeniu clar de aplicabilitate”.

Este posibil ca lucrurile să fie considerate în mod asemănător și în psihologie și epistemologie, în științele sociale, antropologie și în studiul culturii umane – unde evidența privind concomitenta trăire de către om a unei experiențe oarecare ca subiect și ca obiect al ei, privind posibilitatea perceperii unui fenomen ca produs al liberei voințe și a analizării lui în termenii cauzalității, privind determinarea acțiunii umane de către instinct și rațiune etc. duce la concluzia că principiul guvernator este complementaritatea.

Trebuie subliniat că natura acestor încercări teoretice nu se dezice de „lecția epistemologică a teoriei cuantice”, că, așadar, ele pot fi interpretate drept construcții obiective nedefinitive, dar necesar a fi elaborate și prezentate chiar și într-o asemenea stare, cîtă vreme idealul reprezentat de demonstrarea lor matematică nu poate fi (eventual, nu încă!) obținut. Obiectivitatea și comunicabilitatea experienței și a ideilor, în asemenea cazuri, rămîn a fi atinse, pe de o parte, prin exercițiul obstinat al separării observatorului de conținutul pe care are a-l comunica și, pe de altă parte, printr-un limbaj lipsit de ambiguități, rafinat de terminologia fizicii clasice.

În fapt, susține Niels Bohr, recunoașterea individului ca ființă umană căreia i se cuvine un loc în societate depinde de știința utilizării conceptelor (v. Natural Philosophy and Human Culture, în „Nature”, 143, 1939, p. 170).

[Adina Chirilă]